ΑΠΟΣΤΟΛΙΚΟ ΑΝΑΓΝΩΣΜΑΚΥΡΙΑΚΗ ΜΕΤΑ ΤΑ ΦΩΤΑ
(Εφεσ. δ’ 7-13)
Γράφει ο Αρχιμ. Ιωήλ Κωνστάνταρος,
Ιεροκήρυξ της Ι. Μητρ. Δρυϊνουπόλεως, Πωγωνιανής και Κονίτσης
Γεμάτο σπουδαία και υψηλά νοήματα είναι το Αποστολικό Ανάγνωσμα που θα ακούσουμε την Κυριακή στους Ιερούς μας Ναούς, αδελφοί μου.
Για αυτό είναι ανάγκη να το δούμε σε σύντομη μετάφραση και κατόπιν να σταθούμε σε δύο πολύ βασικά σημεία που μας τονίζει ο Απόστολος των Εθνών:......
«7. Στον καθένα από εμάς δόθηκε η χάρη σύμφωνα με το μέτρο με το οποίο δωρίζει ο Χριστός. 8. Γι’ αυτό λέγει η Γραφή "Ανέβηκε στον ουρανό και πήρε μαζί του αφθονία χαρισμάτων και τα έδωσε δώρα στους ανθρώπους". 9. Το δε ανέβηκε τι σημαίνει; παρά το ότι κατέβηκε πρώτα στα κατώτερα μέρη της γης (στον Άδη δηλαδή) 10. Αυτός που κατέβηκε, αυτός είναι και που ανέβηκε πάνω από όλους τους ουρανούς, για να γεμίσει (με την παρουσία Του) τα πάντα. 11. Και αυτός επίσης έδωσε άλλους μεν ως Αποστόλους, άλλους δε ως Προφήτες, άλλους δε ως Ευαγγελιστές (δηλ. περιοδεύοντες κήρυκες του Ευαγγελίου), άλλους δε ως Ποιμένες και Διδασκάλους, 12. για να καταρτίζουν τους αγίους (τους πιστούς), για να κάνουν έργο διακονίας για την οικοδομή του σώματος του Χριστού (της Εκκλησίας), 13. έτσι θα καταλήξουμε όλοι στην ενότητα που δίνει η Πίστη και η βαθιά γνώση του Υιού του Θεού, θα γίνουμε ώριμοι και θα φτάσουμε στην τελειότητα που μέτρο της είναι ο Χριστός.»
α) Από τα τόσα αποκαλυπτικά νοήματα, ας προσέξουμε καταρχάς εκείνο που τόνισε στην αρχή ο Απόστολος. Ότι δηλαδή μας δόθηκαν διάφορα πνευματικά Χαρίσματα «κατά το μέτρον της δωρεάς του Χριστού». Και τονίζει ότι δόθηκε «ενί εκάστω». Στον κάθε δηλ. πιστό. Δεν υπάρχει πιστός που να μην έλαβε κάποιο χάρισμα. Και τα χαρίσματα αυτά τα εμοίρασε ο Κύριος κατά την Σοφία και την Δικαιοσύνη Του, κατά τέτοιο τρόπο ώστε σε κάθε άνθρωπο να ταιριάζουν τα χαρίσματα, αναλόγως της δυνάμεως και της αντοχής του.
Τούτο σημαίνει αφενός ότι κανένας απολύτως δεν δικαιούται να καυχάται εγωιστικά για τα χαρίσματά του, αφού όλα είναι δώρα του Θεού, και αφετέρου δεν πρέπει ποτέ να φθονεί εκείνους που έχουν λάβει περισσότερα ή και ανώτερα χαρίσματα.
Όλα μα όλα είναι δώρα του Κυρίου τα οποία με την Πανσοφία Του έκρινε ότι έπρεπε να τα χαρίσει.
Τώρα, ποιά είναι αυτά τα χαρίσματα και οι δωρεές του Θεού; Ήδη ο Απόστολος τα παρουσίασε σε όλους τους πιστούς. Ο ένας επί παραδείγματι μπορεί να διαθέτει πίστη, ο άλλος να διατυπώνει και να εκφράζει με δογματική ακρίβεια αυτήν την «άπαξ παραδοθείσα τοις αγίοις Πίστει» (Ιούδα 3’). Άλλος μπορεί να έχει λάβει το χάρισμα της προσευχής και μάλιστα της καρδιακής προσευχής. Στον άλλον μπορεί να έχει δοθεί το σπάνιο Ιεραποστολικό χάρισμα και ο ζήλος της διαδόσεως του λόγου του Θεού σε άλλα έθνη, τα οποία δεν έχουν γνωρίσει ακόμα τον Χριστό. Επίσης σε κάποιον άλλον μπορεί να υπάρχει το διοικητικό χάρισμα, που τόσο χρειάζεται στην στρατευομένη μας Εκκλησία, και έτερος μπορεί να ορθοτομεί τον Λόγον της Αληθείας δίχως να φοβάται τις απειλές των προϊσταμένων του, και τούτο διότι ακριβώς κηρύττει την Αλήθεια, αλλά και δεν έχει τίποτε να φοβηθεί ώστε να του το βρουν και έτσι να τον δεσμεύσουν...Και γενικώς είναι τόσα πολλά τα χαρίσματα, που θα χρειαζόταν πολύς χώρος απλώς και να τα απαριθμήσει κανείς.
β) Και μετά από αυτή τη διαπίστωση, την τόσο βασική, ερχόμαστε στο δεύτερο σημαντικό σημείο. Ποιος είναι ο σκοπός για τον οποίον ο Θεός μας δωρίζει τα σπουδαία αυτά χαρίσματα; Στην ερώτηση αυτή απαντά ο μεγάλος δεσμώτης Απόστολος μέσα από την φυλακή του και μας τονίζει: «12. προς τον καταρτισμόν των αγίων, εις έργον διακονίας, εις οικοδομήν του σώματος του Χριστού, 13. μέχρι καταντήσωμεν οι πάντες εις την ενότητα της Πίστεως και της επιγνώσεως του Υιού του Θεού, εις άνδρα τέλειον, εις μέτρον ηλικίας του πληρώματος του Χριστού.» (η μετάφρασις παραπάνω).
Λοιπόν, ιδιαίτερος αξιοπρόσεκτος ο σκοπός των χαρισμάτων μας. Είναι για να τα χρησιμοποιήσουμε στην πνευματική μας πρόοδο και «τελειοποίησή» μας. Όχι φυσικά μόνο τη δική μας, αλλά και για την ωφέλεια και την οικοδομή των άλλων αδελφών μας.
Ο καθένας μας δηλαδή, πρέπει να αξιοποιήσει τα τάλαντα και τα χαρίσματά του. Να τα καλλιεργήσει όσο το δυνατόν περισσότερο, αφού σε τελευταία ανάλυση, αυτή η χάρις των δωρημάτων είναι που μας οδηγεί στο «καθ’ ομοίωσιν» και μας ανοίγει τον δρόμο προς τη θριαμβεύουσα Εκκλησία «συν πάσι τοις αγίοις».
Πόσο, αλήθεια, θα μπορούσε να βοηθήσει στην «οικοδομήν του σώματος του Χριστού» ένας που διαθέτει το χάρισμα του ορθοτομείν και της ομολογίας, σήμερα που όλα δείχνουν ότι μαραίνεται ο ζήλος υπέρ των πατρίων παραδόσεων; Πόσο θα ενισχύονταν οι απλοί πιστοί της Εκκλησίας μας όταν, αυτοί που είναι ταγμένοι να φυλάνε πνευματικές Θερμοπύλες, θα συνασπίζονταν εναντίον των «βαρβάρων» του επάρατου οικουμενισμού και του καρκινογόνου θρησκευτικού συγκρητισμού; Και πόσο θα βοηθιούνταν στη συνέχεια και τόσες ψυχές, κατά τα άλλα ευγενικές, πλην όμως ευρισκόμενες μέσα στην πλάνη και στην αίρεση, οι οποίες διψούν την αλήθεια, ώστε να βρουν την Χάρη του Θεού, που υφίσταται μόνο εντός της Ορθοδόξου Εκκλησίας μας; Και φυσικά με αυτές τις προϋποθέσεις μπορούμε στη συνέχεια να κάνουμε λόγο και για έργα ευποιϊας και αγάπης, που είναι τόσο αναγκαία στην κοινωνία μας, έργα πάντως που πρέπει να εδράζονται όχι απλά σε έναν συναισθηματισμό ή σε έναν οποιοδήποτε ουμανισμό, αλλά να οικοδομούνται επάνω στην μοναδική αλήθεια που κατέχει, διασφαλίζει και κηρύττει η Εκκλησία μας.
Ένα πάντως είναι το βέβαιο, ότι σε κάθε εποχή, ο ίδιος ο Αρχηγός μας, ο Κύριος Ιησούς Χριστός, αναδεικνύει αυτά τα διαμάντια της Χάριτος, τους Αγίους δηλαδή, που ορθοτομούν (με οποιαδήποτε κόστος και συνέπεια) και συνεχίζουν να καθοδηγούν το σώμα της Εκκλησίας στην πραγματική ενότητα του Αγιασμού, μακριά από τα διάφορα «θρησκευτικά φολκλόρ», που για όσους μεν δεν γνωρίζουν τους αφήνουν να παραμένουν στην πλάνη, για όσους δε έχουν γνώση Θεολογίας, και επίσης γνωρίζουν πρόσωπα και πράγματα, τους δημιουργούν μεγάλη πίκρα, αλλά και δικαία αγανάκτηση...
Αδελφοί μου, είναι άξιος πολλής τιμής και αμοιβής ο Χριστιανός, ο οποίος με τα δώρα της Χάριτος, καρποφορεί την αρετή προς δόξαν του και συνάμα ενδιαφέρεται και για τον καταρτισμό και την αύξηση των πιστών. Αντιθέτως είναι άξιος τιμωρίας, και οπωσδήποτε αν δεν υπάρξει μετάνοια θα την λάβει, όποιος, ενώ έχει χαρίσματα «προς οικοδομήν» ή τα αφήνει ακαλλιέργητα ή το ακόμα χειρότερο, τα χρησιμοποιεί προς σκανδαλισμό των πιστών και προς ταλαιπωρία της στρατευομένης μας Εκκλησίας.
Είθε αυτή η Χάρις του Κυρίου ημών Ιησού Χριστού, να μας καταρτίζει, να μας θερμαίνει και να μας οικοδομεί, ούτως ώστε η καθημερινή μας ζωή να μας αποδεικνύει όχι χλιαρούς, αλλά ζωντανούς και μάλιστα ζηλωτές Ορθοδόξους Χριστιανούς.
Αμήν.
Το email (ηλεκτρονικό ταχυδρομείο) του π. Ιωήλ είναι: p.ioil@freemail.gr
______________________________________________
Arhimandrit Ioil Konstantaros:
Lectura apostolică din
Duminica de după Botezul Domnului
(Efeseni 4: 7-13)
Fraţii mei, lectura apostolică pe care o vom auzi duminică în sfintele noastre biserici, este plină de importante şi înalte înţelesuri. De aceea, este nevoie să privim această lectură şi într-o scurtă traducere şi apoi să ne oprim asupra a două puncte foarte importante, pe care le subliniază Apostolul neamurilor:
Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: „Suindu-se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că: „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi i-a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
a) Din atâtea înţelesuri revelatoare, să luăm aminte pentru început la acela pe care-l subliniază apostolul iniţial, că s-au împărţit diferite harisme duhovniceşti „după măsura darului lui Hristos”. Şi subliniază că s-au oferit „fiecăruia”. Adică fiecărui credincios. Nu există credincios care să nu fi primit măcar o harismă. Şi aceste harisme Domnul le-a împărţit potrivit Înţelepciunii şi Dreptăţii Lui, în asemenea mod, încât fiecărui om să i se potrivească harismele, analog cu puterea şi rezistenţa lui.
Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că absolut nimeni nu are dreptul să se laude în mod egoist cu harismele sale, deoarece toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, nu trebuie niciodată să-i invidieze pe aceia care au primit harisme mai multe sau mai înalte.
Toate, dar toate, sunt darurile Domnului pe care în Atotînţelepciunea Sa a considerat că trebuia să le dăruiască.
Acum, care sunt aceste harisme şi daruri ale lui Dumnezeu? Deja apostolul le-a prezentat tuturor credincioşilor. Unul, de pildă, poate să dispună de credinţă, iar altul să formuleze şi să exprime cu acrivie dogmatică această „credinţă predată sfinţilor o dată” (Iuda 3). Unul poate că a primit harisma rugăciunii şi desigur a rugăciunii inimii. Altuia poate că i s-a dat rara harismă misionară şi râvna de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu la alte popoare, care nu L-au cunoscut încă pe Hristos. De asemenea, la altul poate că există harisma administrativă, de care atâta nevoie are Biserica noastră Luptătoare, iar altul poate că drept-învaţă Cuvântul Adevărului, fără a se teme de ameninţările mai marilor săi, şi aceasta, deoarece propovăduieşte Adevărul exact (cu acrivie) şi nu are a se teme de nimic, încât să i se găsească ceva şi pentru asta să fie „legat”. Şi, în general, există atât de multe harisme, încât ar fi necesar foarte mult spaţiu numai pentru a le enumera cineva.
b) După această constatare atât de importantă ajungem la al doilea punct principal. Care este scopul pentru care Dumnezeu ne dăruieşte aceste importante harisme? La această întrebare răspunde din închisoare marele Apostol şi ne subliniază: „12. spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
Aşadar, scopul harismelor noastre este în mod deosebit vrednic de luare aminte. El este pentru a le folosi în înaintarea noastră duhovnicească şi la „desăvârşirea” noastră. Fireşte, nu numai a noastră, ci şi pentru folosul şi zidirea celorlalţi fraţi ai noştri. Adică fiecare din noi trebuie să valorifice talanţii şi harismele lui. Să le cultive pe cât mai mult posibil, pentru că în ultimă instanţă, acest dar al harurilor este cel care ne duce la ceea ce numim „după asemănare” şi ne deschide drumul către Biserica Triumfătoare, „împreună cu toţi sfinţii”.
Într-adevăr, cât ar putea să ajute la „zidirea Trupului lui Hristos” cel care dispune de harisma de a învăţa-drept şi de a mărturisi astăzi, când toate arată că râvna pentru tradiţiile strămoşeşti se veştejeşte? Cât ar fi de întăriţi simpli credincioşi ai Bisericii noastre, când cei care sunt puşi să păzească Termopilele cel duhovnicesc s-ar ridica împreună împotriva „barbariilor” blestematului ecumenism şi a cancerigenului sincretism religios? Şi cât de mult ar ajuta apoi atâtea suflete, în multe altele nobile, însă aflate în înşelare şi erezie, suflete care însetează de adevăr, ca să afle harul lui Dumnezeu, care se află doar în Biserica noastră Ortodoxă? Şi, fireşte, în aceste condiţii putem să vorbim în continuare şi despre actele de binefacere şi de iubire, care sunt atât de necesare societăţii noastre, însă fapte care trebuie să fie întemeiate nu doar pe un simplu sentimentalism sau pe orice tip de umanism, ci pe unicul Adevăr pe care îl deţine, îl păstrează şi îl propovăduieşte Biserica noastră. Însă un singur lucru este sigur: În fiecare epocă, însuşi Conducătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, arată aceste diamante ale harului - adică pe sfinţii, care drept-învaţă cu orice preţ şi consecinţă - şi continuă să călăuzească Trupul Bisericii la adevărata unitate a Sfinţeniei, departe de variatele „folcloruri religioase”, care pe toţi cei neştiutori îi lasă să persiste în înşelare, iar tuturor celor care cunosc teologia şi cunosc şi persoane şi lucruri, şi fapte, le creează o mare amărăciune, dar şi o dreaptă indignare.
Fraţii mei, este vrednic de multă cinste şi răsplată creştinul care prin darurile harului aduce ca roadă virtutea spre slava sa, dar în acelaşi timp se interesează şi de desăvârşirea şi creşterea credincioşilor. Dimpotrivă, e vrednic de pedeapsă, iar dacă nu există pocăinţă o va primi numaidecât, cel care, deşi are harisme „spre zidire”, fie le lasă necultivate, sau - mai rău - le foloseşte spre scandalizarea credincioşilor şi spre necăjirea Bisericii noastre Luptătoare.
Fie ca acest dar al Domnului nostru Iisus Hristos să ne desăvârşească, să ne încălzească şi să ne zidească, aşa încât viaţa noastră de fiecare zi să ne arate nu căldicei, ci mai degrabă creştini-ortodocşi râvnitori. Amin.
(traducere din elină: monahul Leontie)
Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: „Suindu-se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că: „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi i-a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
a) Din atâtea înţelesuri revelatoare, să luăm aminte pentru început la acela pe care-l subliniază apostolul iniţial, că s-au împărţit diferite harisme duhovniceşti „după măsura darului lui Hristos”. Şi subliniază că s-au oferit „fiecăruia”. Adică fiecărui credincios. Nu există credincios care să nu fi primit măcar o harismă. Şi aceste harisme Domnul le-a împărţit potrivit Înţelepciunii şi Dreptăţii Lui, în asemenea mod, încât fiecărui om să i se potrivească harismele, analog cu puterea şi rezistenţa lui.
Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că absolut nimeni nu are dreptul să se laude în mod egoist cu harismele sale, deoarece toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, nu trebuie niciodată să-i invidieze pe aceia care au primit harisme mai multe sau mai înalte.
Toate, dar toate, sunt darurile Domnului pe care în Atotînţelepciunea Sa a considerat că trebuia să le dăruiască.
Acum, care sunt aceste harisme şi daruri ale lui Dumnezeu? Deja apostolul le-a prezentat tuturor credincioşilor. Unul, de pildă, poate să dispună de credinţă, iar altul să formuleze şi să exprime cu acrivie dogmatică această „credinţă predată sfinţilor o dată” (Iuda 3). Unul poate că a primit harisma rugăciunii şi desigur a rugăciunii inimii. Altuia poate că i s-a dat rara harismă misionară şi râvna de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu la alte popoare, care nu L-au cunoscut încă pe Hristos. De asemenea, la altul poate că există harisma administrativă, de care atâta nevoie are Biserica noastră Luptătoare, iar altul poate că drept-învaţă Cuvântul Adevărului, fără a se teme de ameninţările mai marilor săi, şi aceasta, deoarece propovăduieşte Adevărul exact (cu acrivie) şi nu are a se teme de nimic, încât să i se găsească ceva şi pentru asta să fie „legat”. Şi, în general, există atât de multe harisme, încât ar fi necesar foarte mult spaţiu numai pentru a le enumera cineva.
b) După această constatare atât de importantă ajungem la al doilea punct principal. Care este scopul pentru care Dumnezeu ne dăruieşte aceste importante harisme? La această întrebare răspunde din închisoare marele Apostol şi ne subliniază: „12. spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
Aşadar, scopul harismelor noastre este în mod deosebit vrednic de luare aminte. El este pentru a le folosi în înaintarea noastră duhovnicească şi la „desăvârşirea” noastră. Fireşte, nu numai a noastră, ci şi pentru folosul şi zidirea celorlalţi fraţi ai noştri. Adică fiecare din noi trebuie să valorifice talanţii şi harismele lui. Să le cultive pe cât mai mult posibil, pentru că în ultimă instanţă, acest dar al harurilor este cel care ne duce la ceea ce numim „după asemănare” şi ne deschide drumul către Biserica Triumfătoare, „împreună cu toţi sfinţii”.
Într-adevăr, cât ar putea să ajute la „zidirea Trupului lui Hristos” cel care dispune de harisma de a învăţa-drept şi de a mărturisi astăzi, când toate arată că râvna pentru tradiţiile strămoşeşti se veştejeşte? Cât ar fi de întăriţi simpli credincioşi ai Bisericii noastre, când cei care sunt puşi să păzească Termopilele cel duhovnicesc s-ar ridica împreună împotriva „barbariilor” blestematului ecumenism şi a cancerigenului sincretism religios? Şi cât de mult ar ajuta apoi atâtea suflete, în multe altele nobile, însă aflate în înşelare şi erezie, suflete care însetează de adevăr, ca să afle harul lui Dumnezeu, care se află doar în Biserica noastră Ortodoxă? Şi, fireşte, în aceste condiţii putem să vorbim în continuare şi despre actele de binefacere şi de iubire, care sunt atât de necesare societăţii noastre, însă fapte care trebuie să fie întemeiate nu doar pe un simplu sentimentalism sau pe orice tip de umanism, ci pe unicul Adevăr pe care îl deţine, îl păstrează şi îl propovăduieşte Biserica noastră. Însă un singur lucru este sigur: În fiecare epocă, însuşi Conducătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, arată aceste diamante ale harului - adică pe sfinţii, care drept-învaţă cu orice preţ şi consecinţă - şi continuă să călăuzească Trupul Bisericii la adevărata unitate a Sfinţeniei, departe de variatele „folcloruri religioase”, care pe toţi cei neştiutori îi lasă să persiste în înşelare, iar tuturor celor care cunosc teologia şi cunosc şi persoane şi lucruri, şi fapte, le creează o mare amărăciune, dar şi o dreaptă indignare.
Fraţii mei, este vrednic de multă cinste şi răsplată creştinul care prin darurile harului aduce ca roadă virtutea spre slava sa, dar în acelaşi timp se interesează şi de desăvârşirea şi creşterea credincioşilor. Dimpotrivă, e vrednic de pedeapsă, iar dacă nu există pocăinţă o va primi numaidecât, cel care, deşi are harisme „spre zidire”, fie le lasă necultivate, sau - mai rău - le foloseşte spre scandalizarea credincioşilor şi spre necăjirea Bisericii noastre Luptătoare.
Fie ca acest dar al Domnului nostru Iisus Hristos să ne desăvârşească, să ne încălzească şi să ne zidească, aşa încât viaţa noastră de fiecare zi să ne arate nu căldicei, ci mai degrabă creştini-ortodocşi râvnitori. Amin.
(traducere din elină: monahul Leontie)
Δεν υπάρχουν σχόλια:
Δημοσίευση σχολίου