Το προηγούμενο άρθρο στα ρουμανικάArhim. Ioil Konstantaros,
Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa:
Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Ιoan 3: 13-17
Ιoan 3: 13-17
Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia” de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16)..........
Adică: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea oamenilor, care trăia în păcat, încât L-a dat morţii pe unicul Său Fiu, pentru a nu se pierde tot omul cu moartea cea veşnică, ci aceia care cred într-Însul să aibă viaţă veşnică.
Dumnezeu-Tatăl L-a predat pe unicul Său Fiu la moarte pe cruce!
Este atât de înalt acest adevăr, fraţii mei, pe care îl descriem aşa simplu. Este cu desăvârşire imposibil ca mintea noastră săracă să înţeleagă în toată înălţimea şi adâncimea această realitate dumnezeiască. Cum vom înţelege după adevăr ca pe o stare firească înălţimea crucii? Cum este posibil să-şi imagineze de unul singur omul cel mic cum că tronul şi slava Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu este crucea, care din acea clipă se preface din unealtă de necinste în unealtă de mântuire şi în armă nebiruită împotriva diavolului!
Da. Cel care se afla în cer şi a coborât pe pământ, „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, Cel mai Întâi-Născut decât toată zidirea” (Coloseni 1:15), Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9), a fost profeţit cu veacuri întregi înainte de a se urca pe lemnul Crucii pentru a ne mântui pe noi care fusesem otrăviţi cu otrava păcatului.
Cât de clar este şi în acest punct cuvântul lui Dumnezeu şi cât de multe ne arată teologia Bisericii şi istoria autentică, dincolo de fantasme şi rătăciri… „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului” (Ioan 3:14). Adică: După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, aşa încât cel care crede într-Însul să nu se piardă, ci să trăiască veşnic.
Şi de ce se întâmplă toate acestea? Dar tocmai am spus-o. Iubirea lui Dumnezeu este astfel că nu vrea ca niciuna din făpturile Sale iubite să se piardă. Este de ajuns ca omul însuşi să creadă în Hristos cu desăvârşire liber şi să primească jertfa Lui izbăvitoare.
Dumnezeul Treimic se întristează şi se necăjeşte atât de mult din cauza păcatului, care l-a sdrenţuit pe om, prin alegerea liberă a omului însuşi, aşa încât pentru a-l mântui, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus se suie pe Cruce, „ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).
Fraţii mei, există unii cărora le place să se joace cu păcatul şi cheltuiesc acest dar foarte preţios care se numeşte timp în lucruri şi fapte care înnegresc preafrumosul chip (icoană) a lui Dumnezeu… După cum, la fel, există şi unii care, din cauza a fel şi fel de situaţii, înfruntă şi percep negativ iubirea lui Dumnezeu cu consecinţa de a-şi închide inima la bătăile duioase şi atât de deosebite ale harului (Apocalipsa lui Ioan 3:20), şi deznădăjduindu-se, ajung la concluzia că Dumnezeu deja i-a osândit.
Fireşte, după cum înţelegem, atât prima, cât şi a doua situaţie psihologică pe care le exprimă cele de mai sus, sunt ceva care a fost semănat „de către vrăjmaşul” în conştiinţă.
Noi, în ciuda greşelilor noastre, şi mici, dar şi mari, să nu o punem niciodată jos. Să privim la Domnul Iisus, biruitor pe tronul Crucii Sale, fiind siguri că jertfa lui izbăvitoare prin credinţa vie pe care I-o oferim, ne va mântui, de vreme ce: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3:17), adică: Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său la neamul omenesc cel păcătos ca să judece şi să osândească acest neam, ci L-a trimis ca să mântuiască întreaga lume omenească prin El.
Fie ca harul care izvorăşte din Cinstitul Lemn al Crucii să ne acopere şi să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Amin.
Adică: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea oamenilor, care trăia în păcat, încât L-a dat morţii pe unicul Său Fiu, pentru a nu se pierde tot omul cu moartea cea veşnică, ci aceia care cred într-Însul să aibă viaţă veşnică.
Dumnezeu-Tatăl L-a predat pe unicul Său Fiu la moarte pe cruce!
Este atât de înalt acest adevăr, fraţii mei, pe care îl descriem aşa simplu. Este cu desăvârşire imposibil ca mintea noastră săracă să înţeleagă în toată înălţimea şi adâncimea această realitate dumnezeiască. Cum vom înţelege după adevăr ca pe o stare firească înălţimea crucii? Cum este posibil să-şi imagineze de unul singur omul cel mic cum că tronul şi slava Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu este crucea, care din acea clipă se preface din unealtă de necinste în unealtă de mântuire şi în armă nebiruită împotriva diavolului!
Da. Cel care se afla în cer şi a coborât pe pământ, „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, Cel mai Întâi-Născut decât toată zidirea” (Coloseni 1:15), Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9), a fost profeţit cu veacuri întregi înainte de a se urca pe lemnul Crucii pentru a ne mântui pe noi care fusesem otrăviţi cu otrava păcatului.
Cât de clar este şi în acest punct cuvântul lui Dumnezeu şi cât de multe ne arată teologia Bisericii şi istoria autentică, dincolo de fantasme şi rătăciri… „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului” (Ioan 3:14). Adică: După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, aşa încât cel care crede într-Însul să nu se piardă, ci să trăiască veşnic.
Şi de ce se întâmplă toate acestea? Dar tocmai am spus-o. Iubirea lui Dumnezeu este astfel că nu vrea ca niciuna din făpturile Sale iubite să se piardă. Este de ajuns ca omul însuşi să creadă în Hristos cu desăvârşire liber şi să primească jertfa Lui izbăvitoare.
Dumnezeul Treimic se întristează şi se necăjeşte atât de mult din cauza păcatului, care l-a sdrenţuit pe om, prin alegerea liberă a omului însuşi, aşa încât pentru a-l mântui, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus se suie pe Cruce, „ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:15).
Fraţii mei, există unii cărora le place să se joace cu păcatul şi cheltuiesc acest dar foarte preţios care se numeşte timp în lucruri şi fapte care înnegresc preafrumosul chip (icoană) a lui Dumnezeu… După cum, la fel, există şi unii care, din cauza a fel şi fel de situaţii, înfruntă şi percep negativ iubirea lui Dumnezeu cu consecinţa de a-şi închide inima la bătăile duioase şi atât de deosebite ale harului (Apocalipsa lui Ioan 3:20), şi deznădăjduindu-se, ajung la concluzia că Dumnezeu deja i-a osândit.
Fireşte, după cum înţelegem, atât prima, cât şi a doua situaţie psihologică pe care le exprimă cele de mai sus, sunt ceva care a fost semănat „de către vrăjmaşul” în conştiinţă.
Noi, în ciuda greşelilor noastre, şi mici, dar şi mari, să nu o punem niciodată jos. Să privim la Domnul Iisus, biruitor pe tronul Crucii Sale, fiind siguri că jertfa lui izbăvitoare prin credinţa vie pe care I-o oferim, ne va mântui, de vreme ce: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3:17), adică: Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său la neamul omenesc cel păcătos ca să judece şi să osândească acest neam, ci L-a trimis ca să mântuiască întreaga lume omenească prin El.
Fie ca harul care izvorăşte din Cinstitul Lemn al Crucii să ne acopere şi să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Amin.
Δεν υπάρχουν σχόλια:
Δημοσίευση σχολίου